„Zona fără semnal este un proiect personal pe care l-am dezvoltat în ultimii câțiva ani pornind de la un gând mai vechi și stăruitor de-al meu…

Un gând firav ce insista să se concretizeze cu fiecare experiență pe care eu o trăiam în medii mai aparte… Acele medii care încă frizează dogmele contemporane legate de normalitate: cu oameni mai puțin dependenți de telefon, televizor sau calculator, de gadget-uri și de internet.

Cu alte cuvinte, Zona fără semnal este o poveste vizuală care mi-a fost, încă de la început, foarte evidentă cu ochiul liber. De aceea am și ales să scriu această poveste cu lumină, adică fotografic.

În acele medii mai aparte în care pașii m-au purtat – fie că e vorba de comunități monahale sau bisericești, de zone locuite de rromi sau de sate izolate și sărace – am simțit că există subiecte mai interesante și, fotografic, mult mai atractive decât în zonele în care device-urile sunt omniprezente în viața de zi cu zi.

Acolo, oamenii au o comunicare mai directă unii cu alții, o veselie mai mare între ei, o dinamică mai vie și o prezență fizică cu adevărat inedită: sunt mai plini de viață!

Dacă îi privim pe adulți, ei pot avea petreceri mai înflăcărate, discuții mai hazlii, remarci mai înțepătoare, replici mai copilărești. Iar dacă îi privim pe copii, vedem cum își dau sufletul alergând în stânga și-n dreapta, se bucură cu toată ființa de orice marcă de bicicletă și de orice mașinuță, savurează intens toată bucuria pe care le-o dă orice jucărie și șutează neobosiți mingile până le cade și ultimul petec de mușama de pe ele.

În această realitate a oamenilor care nu sunt dependenți de gadget-uri, am constatat că s-a păstrat acea gândire simplă, dar clădită trainic pe noțiuni clare de bine și rău. Bunăoară, o gândire vie și încă neamorțită pe axa lui „îmi place, deci vreau; nu-mi place, nu-mi doresc”, axă tot mai mult impusă de lumea digitală în care astăzi trăim.

Zona fără semnal reprezintă astfel normalitatea unei lumi care apune..”