Meniu Principal

Cât de jos putem coborî în ierarhiile sportive europene și internaționale?

Duminică seara handbalul masculin românesc a mai scris o pagină neagră în istoria sportului național. Una din disciplinele sportive emblematice ale sportului românesc a dezamăgit încă o dată.

Contraperformanțele sportive nasc îngrijorări și totodată ridică o lungă listă de întrebări.

Cât de jos putem coborî în ierarhiile sportive europene și internaționale?

Unde e rădăcina răului?

Cine se face vinovat?

Ce se întâmplă cu sportul românesc?

Sunt întrebări de la care unii așteaptă răspuns de la Ministrul Tineretului și Sportului, domnul Eduard Novak, răspuns pe care probabil opinia publică dar și lumea sportului românesc nu-l vor primi odată cu finalizarea traducerii din limba maghiară în limba română a Strategiei Naționale pentru Sport din republica prietenă și vecină.

Cum însă timpul nu mai are răbdare cu noi (peste câteva zile intrăm într-un vârtej de evenimente sportive cu mare impact (ex. calificările la handbal fiminin pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo, calificările pentru Campionatul Mondial de fotbal din 2022 Qatar, turneul final al Campionatului European de Fotbal U21 și nu în ultimul rând peste câteva luni, posibil, cea mai mare competiție sportivă a planetei, Jocurile Olimpice), vom încerca să deslușim pentru oamenii de sport, dar și pentru iubitorii de sport din România ce se ascunde în realitate în spatele lipsei de performanță din sportul românesc.

Dacă-i întrebi pe cei care conduc federațiile sportive, COSR, conducatori de cluburi sportive, la unison îți vor răspunde ”nu sunt bani în sportul românesc!”. Recentul gest al domnului Ion Țiriac de a se retrage de la conducerea Federației Române de Tenis, iritat de faptul că nu a beneficiat de finanțare de la bugetul public pentru disciplina sport pentru care-și asumase rolul de manager național, vine să întărească această teză.

De aceea, încercăm prin analiza de mai jos să arătăm o parte din rădăcinile răului care a cuprins fenomenul sportiv din România în ansamblul său.

 

  1. Mitul banilor puțini pe care statul îi investește în sport.

Indiferent dacă sunt mulți sau puțini bani alocarea acestora ar trebui să se facă având la bază coordonatele stabilite de o politică publică. Nu avem rezultate pentru că nu urmărim ținte în procesul de alocare a resurselor. În lipsa unor obiective asumate și a unei politici concertate eficiența utilizării resurselor  are întotdeauna de suferit.

În fapt dacă ne uităm la structura finanțării sportului românesc observăm că abordarea este una arhaică, mai degrabă de a menține în viață structuri existente dintotdeauna. Funcționăm în finanțarea sportului pe un mecanism existent din timpul comunismului, în special dacă ne uităm la finanțarea asigurată prin bugetul de stat. Ministerul Educației finanțează activitatea cluburilor sportive școlare, Ministerul Transporturilor are propriul club sportiv, la fel MAPN și MAI. MTS are la dispoziție pentru o politică publică în Sport resurse mai reduse decât cele de care dispun pentru sport cele 2 instituții de forță, Ministerul Apărării Naționale și Ministerul de Interne.

Această fărâmițare în finanțarea Sportului nu face decât să submineze evolutia sustenabila a activitatii sportive. Ca sa se poata genera rezultate pe termen lung sportul are nevoie de stabilitate in finantare si de autonomie in decizii. Durabilitatea finanțării structurilor sportive poate constitui un motiv de îngrijorare și ar trebui să fie consolidată solidaritatea financiară între sportul profesional și cel de masă.

Modelul public de finanțare în sport ar trebui să reprezinte un etalon pentru finanțarea privată care ar trebui să completeze resursele alocate public. Ori în acest moment finanțarea publică are foarte multe din caracteristicile unei finanțări private și nu ne referim aici la eficiența în utilizarea resuselor ci la obiectivele urmărite atunci când se ia decizia investirii unor resurse în sport.

Aproape jumatate din finanțarea sportului din România se asigură din resursele locale, însă acest mod de finanțare este unul ce vizează doar anumite discipline sportive. Spiritul colaborativ pentru atingerea unor obiective comune pentru sportul românesc lipsește din abordarea finanțării sportului la nivel local.

În plus este un mecanism extrem de volatil, mai ales că decizia de a aloca resurse pentru sport nu are legătură cu dimensiunea comunității sau cu nivelul de trai dintr-o anumită regiune. În unele cazuri nu are legatură nici măcar cu existența unei tradiții.

Finanțarea în sport este în sine un mecanism care a evoluat strâmb și extrem de puțin transparent. Cadrul legislativ a fost modificat tocmai pentru a permite ocolirea regulilor generale. Sportul are nevoie de prevederi legislative care să se adapteze specificului acestui domeniu, mai degrabă decât de exceptări de la regula generală și crearea unor instrumente ce nu pot fi încadrate în nici un mod în contextul general al legislației naționale. Actualul model de finanțare pune o umbră nemeritată asupra sportului.

Astăzi decizia de a investi în Sport face parte mai degrabă dintr-o abordare electorală a autorităților locale. Ca urmare, sporturi în care România avea tradiție și făcea performanță dar care nu prezentau foarte mult interes pentru publicul larg, și-au pierdut încet-încet din finanțare și implicit din performanță. Resursele de care dispune MTS pentru a influența o astfel de politică sunt extrem de reduse iar în acest caz decizia de a finanța un sport sau altul din resurse locale aparține în tr-o măsură covârșitoare autorităților locale.

În plus acest model de finanțare practicat de autoritățile locale pune presiune imensă asupra cluburilor sportive pentru obținerea de rezultate rapide (în strânsă legătură cu acțiunile electorale), dar de cele mai multe ori acest tip de dezvoltare este nefiresc și nesustenabil pe termen lung. Lipsa de rezultate imediate este tradusă în acest moment ca o afectare a imaginii electorale iar decizia de a stopa finanțarea apare brusc și cu efecte devastatoare asupra structurii sportive în cauză.

În ciuda faptului că toată lumea are impresia că ”se pricepe la sport” există la nivelul autorităților din România, la nivel local dar și la nivel central, foare puțină înțelegere a fenomenului sportiv în ansamblul său, inclusiv în ceea ce privește mecanismele corecte de finanțare a sportului. Lipsa mecanismelor de monitorizare a investițiilor în sport, lipsa coordonarii masurilor de politică publică în sport, lipsa înțelegerii specificității sportului în dezvoltarea unor politici în domeniul educației care să sprijine practicarea sportului, precum și în crearea unor politici în domeniul formării profesionale pentru a asigura tranziția la finalul vieții sportive sunt doar câteva din elementele ce au desăvârșit subminarea pe termen lung a performanței în sport pentru România. Pentru a obține performanță e nevoie de investiții susținute pe termen lung, de politici care să sprijine evoluția sportivilor încă din faza de început, de sport la nivel de masă, altfel copii talentați dar lipsiți de resurse financiare nu vor avea niciodată șansa să facă performanță.

Am încercat să găsim răspunsuri pentru rezultatele din ce în ce mai dezamăgitoare în sportul românesc în analiza modului în care se asigură finanțarea sportului în ultimii ani. Am ales anul 2019 pentru că este ultimul an cu date disponibile în care s-a funcționat în condiții normale. Au fost analizate execuțiile bugetare detaliate pentru 13798 de entități publice, au fost utilizate în acest sens datele furnizate de Ministerul Finanțelor Publice, luând în evaluare fiecare unitate administrativ teritorială, bugetele MTS,  MAPN, MAI, Ministerul Transporturilor și Ministerul Educatiei, cât și partea din bugetul Companiei Naționale de Investiții care a fost alocată investițiilor în infrastructură sportivă.

În urma centralizării datelor a rezultat că suma totală cheltuită pentru finanțarea activităților sportive (federații și cluburi sportive – organizate ca și asociații, fundații, cluburi departamentale și societăți comerciale), cât și plata investițiilor în infrastructura sportivă (săli de sport, bazine de înot, complexuri sportive) a fost de 1.804.310.244,06 lei, adică aprox 1,72% din PIB-ul realizat în 2019.

Din analiza datelor am extras câteva concluzii în ceea ce privește finanțarea respectiv:

  1. Decizia de a investi în sport nu este văzută ca o prioritate la nivel național, iar această abordare are efecte asupra stării de sănătate a populației dar mai ales are efecte asupra continuității sportului romanesc la un nivel de performanță. Dacă vom continua în acest mod nu mai putem emite pretenții la salbe de medalii, așa cum se întâmpla în trecut, în timp participarea sportivilor români la competiții internaționale va deveni din ce în ce mai nesemnficativă.
  2. Lipsa activității sportive este unul din factorii majori de risc pentru starea de sănătate a populației din România [1]. În special având în vedere această situație alocările pentru sport, indiferent că vorbim de sport de masă sau de sport de performanță, ar trebui utilizate cu mult mai multă atenție și implicit cu mai multă eficiență.
  3. Este nevoie de o mai bună valorificare și de integrare a infrastructurii sportive create în sportul de masă dar și în sportul de performnață. 439,9 mulioane lei a fost in 2019 suma alocata de CNI pentru infrastructura sportiva, distribuita astfel: 114, 2 milioane pentru Sali de sport, 52 milioane pentru bazine de inot si 273,6 milioane lei pentru complexuri sportive.
  4. La nivelul anului 2019 s-a alocat pentru finanțarea sportului o sumă de 364.407.244,06 lei. La nivel de județ situația finanțărilor este descrisă în graficele de mai jos:

[1] https://www.oecd-ilibrary.org/docserver/ca3beae6-ro.pdf?expires=1615879304&id=id&accname=guest&checksum=011517EC389E89450E0215A5BDF20639