Oficial, România a înregistrat a patra creștere economică din Uniunea Europeană. Cu toate acestea, atunci când vine vorba de salarii, suntem codașii Europei. De ce nu se plătește munca românului ?

Sincer, atunci când vezi datele statistice legate de evoluția economiei românești în ultimii trei ani îți vine greu să fi de partea lui “Gică-contra”. Cu toate acestea rămân o serie de întrebări care par să nu-și găsească locul în tabloul acesta al economiei autohtone, ce abundă în culori vesele. Iar una dintre ele, apare mereu așa ca o dilemă națională, și e legată de salarii.

Spre exemplu cum se face că ne lăudăm că începând cu  2015, am ajuns a patra economie din Uniunea Europeană, apoi, în 2017 chiar prima,  dar continuăm să avem cele mai mici salarii din spațiul european ? Mai mult, de fiecare dată când e vorba de majorarea salariului minim, care ar aduce creșteri salarile și în sectorul privat, patronii nu sunt de acord susținând că stăm prost la capitolul productivitatea muncii. Adică, mai pe limba noastră, un muncitor român produce 10 șuruburi în opt ore în timp ce un englez produce cam 25. Adică englezul aduce firmei o valoare adăugată de 2, 5 ori mai mare decât românul.

Bine, bine, dar dacă productivitatea englezului e mai mare de 2, 5 ori decât a românului, atunci de ce salariul englezului e de 10 ori mai mare ?

Adică, cum ar veni, ceva, ceva, nu se leagă. De altfel, chestia asta cu productivitatea muncii nu e deloc valabilă în firmele cu capital străin unde tehnologia este identică cu cea din Europa de Vest iar productivitatea muncii este chiar mai mare decât cea din țările-mamă. Spre exemplu, de ce un hunedorean care muncește la SEWS sau la Draxlmaier câștigă 250 de euro pe lună iar în Polonia aceleași firme își plătesc angajații, care au aceeași normă ca și hunedorenii, cu 600 de euro ? Nu mai vorbim că în Germania aceeași muncă e plătită cu 1.400 de euro.

Prin urmare chiar dacă productivitatea muncii poate oferi o explicație în privința diferențelor salariale dinre noi și restul Europei, această explicație nu este adevărată întru-totul.

Nici măcar povestea aia cu impozitarea excesivă a salariilor în România nu prea ține. Dacă în România, impozitele pe venit din câştigurile salariale şi contribuţiile la asigurările sociale plătite de angajaţi ajung la 26 la sută, în alte state europene se ating praguri de peste 35 la sută, se arată într-un studiu realizat de Institutul European de Statistică. Astfel, în Danemarca, taxa are o cotă de 35,7 la sută iar în Germania peste 31 la sută.  

De asemenea, statul belgian, unde salariul minim pe economie este de 1.472 de euro, încasează de la companii şi salariaţi 27,6 la sută din venitul brut al angajaţilor. În Slovenia, Polonia, Norvegia, Italia, Austria cotele sunt cuprinse între 22,26 la sută şi 22,73 la sută, iar în Olanda ajung la 21 la sută.

Francezii sunt datori statului cu o rată de 20,67 la sută, în timp ce în Suedia, Grecia şi Islanda rata de impozitare este în jur de 19 la sută. Adică nu e dracu’ atât de negru cum ar lăsa angajatorii să se creadă.

Bun. Și atunci de ce dacă economia crește guvernul se teme să impună un salariu minim acceptabil ?

Păi în primul rând din cauza unei politici economice greșite care se perpetuează de mai bine de 15 de ani. Mai exact, din dorința de a atrage capital străin, guvernanții care s-au perindat pe la conducerea țării au aplicat cel mai banal instrument economic. Acela de a le oferi străinilor o mână de lucru ieftină. Iar asta a generat o explozie a industriei de lohn care culmea nici măcar nu aduce o plus-valoare importantă în Produsul Intern Brut.

Pe termen lung, rezultatul a fost dezastruos pentru țară. Cu o industrie vândută la preț de fier vechi și fără investiții în retehnologizare, mâna de lucru calificată, adevărații meseriași, a emigrat în Europa care i-a primit cu brațele deschise. Pentru că, în realitate, exodul muncitorilor români calificați a adus plusuri importante țărilor bogate din vestul Europei care se confrunta cu o acută criză de muncitori calificați.

Culmea, aceeași filozofie economică a menținerii unui salariu minim scăzut, am întâlnit-o în timpul scurtei guvernări Cioloș, când ministrul Finanțelor, Anca Dragu, rămasă celebră după ce s-a arătat indignată de faptul că românii vor un salariu mareț în timp ce în Brazilia și India se muncește pe doi lei.

Practic, Anca Dragu privea importanța salariului minim într-o economie, de pe același palier cu scenariul aplicat în anii ‘80 de Margaret Thatcher prin care “Doamna de Fier” a distrus Anglia. Adică să menținem un salariu minim cât mai mic ca să atragem investitori. În esență însă prin acest artificiu economic nu faci altceva decât să generezi profituri enorme pentru afaceriști și să menții angajatul într-o postură de sclav pe plantație.

De altfel, practicile economice au demonstrat că o țară în care investitorii vin atrași de mâna de lucru ieftină nu are nicio șansă de dezvoltare ! În esență, tot ceea ce ai este un capital volatil și investitori care rămân atâta timp cât nu ceri mai mulți bani !

În realitate, problema e legată modul în care se distribuie venitul național net. Mai exact datele statistice arată că în România doar 40 la sută din acest venit net al firmelor este distribuit către salariați iar diferența de 60 la sută se capitalizează sau se externalizează spre țările-mamă. Aidcă patronii, mai ales în cazul comaniilor multinaționale, își maximizează profiturile fiind prea puțin interesați să crească salariile angajaților.

Evident, dincolo de aceste aspecte care nu justifică explicațiile patronatelor atunci când susțin că nu pot plăti salarii mai mari există și motive întemeiate.

O problemă reală este cea infrastructurii rutiere care generează costuri suplimentare. Drumurile proaste din România, costă mult în economia unei firme care se vede obligată să plătească costuri exorbitante pentru întreținerea parcurilor auto. Evident că prin alocarea unor sume suplimentare în această zonă a cheltuielilor se văd, patronii se văd obligați să “taie” din altă parte.

Și corupția obligă la cheltuieli neprevăzute. Amenzi de dragul amenzilor, inevitabilul ciubuc, pierderi cauzate de incompetența autorităților care întârzie nejustificat proiecte sau investiții se cuantifică în timp și bani pierduți. Iar pentru un om de afaceri aceste cheltuieli se răsfrâng asupra bugetului și implicit asupra salariilor angajaților.

Dincolo de aceste aspecte, momentul la care un român va câștiga măcar jumătate din salariul unui neamț este departe. Dacă statul nu va reuși să finalizeze autostrăzi care să facă transportul rentabil, dacă investitorii străini nu vor investi cu adevărat în industrii viabile, vom rămâne la cheremul unor patroni de multinaționale interesați să ne transforme într-un stat exportator de materie primă de mână de lucru calificată și importator de produs finit.

Tiberiu Stroia