Cine sunt rutenii ?

Rutenii, popor de origine slavă, locuiesc în văile şi pe pantele de nord şi de sud ale Carpaţilor, de la râul Poprad şi până la gurile Tisei. Conform frontierelor actuale, ruteni locuiesc în sud-estul Poloniei (bazinul Sileziei), nord-estul Slovaciei (ţinutul Preaşiv), Ucraina Subcarpatică şi în Maramureş. Deasemenea, ruteni găsim şi în diasporă în nord-estul Ungariei, nordul Serbiei, estul Croaţiei, Canada şi Statele Unite ale Americii.

Rutenii subcarpatici nu au propriul lor stat, şi ca atare, sunt arareori identificaţi la etnia lor, mai ales din sec. XX, când politica imperială sovietică i-a declarat pur şi simplu, ucraineni, cu toate că majoritatea locuitorilor se defineau drept ruteni.

Strămoşi ai rutenilor subcarpatici sunt popoarele slave care şi-au făcut apariţia pe văile munţilor Carpaţi în decursul sec. V şi VI, prezenţa fiind legată de invazia popoarelor migratoare din Asia Centrală. În prezent, majoritatea istoricilor împărtăşesc ideea că centrul străvechii patrii a slavilor a fost regiunea la nord de Carpaţi, pe teritoriul actualei Polonii de est, Bielorusia de sud-est şi Ucraina de nord-vest. În sec. V hunii au trecut peste acest ţinut şi i-au atras după sine pe slavii care, apoi, s-au aşezat pe acest teritoriu.  Printre triburile slave se numărau şi „croaţii albi” dintre care o parte au emigrat spre sud, ei fiind urmaşii croaţilor actuali.

Primul eveniment important în istoria rutenilor a avut loc în a doua jumătate a sec. IX şi este legat de prezenţa misionarilor bizantini, Kiril şi Metodiu care, conform unor istorici, ar fi creştinat populaţia din zonă. Există şi versiunea în care, cei doi ar fi fondat episcopatul de Muncacevo. Indiferent de cine a încreştinat slavii, este cert că o formă de creştinism a existat în Carpaţi înainte de sec. IX, fapt ce permite istoricilor să afirme că rutenii au devenit creştini cu un secol înaintea altor slavi.

Între anii 896 şi 898, triburile maghiarilor trec Carpaţii şi ctitoresc Regatul Maghiar. La început, noul regat nu reuşeşte să menţină controlul întregului teritoriu, acesta rămânând până în sec. XI ţinut de frontieră (lat. Terra indagines; hun. gyepü) între Regatul Maghiar, regatul Polonez şi Cnezatul Galiţkii. Slavii continuă să se aşeze în grupuri mici: noii colonişti, asemeni celor stabiliţi anterior, şi-au spus ruteni. Autori din Evul Mediu vorbesc despre fondarea Marchia Ruthenorum (Rusia Marca – ţara rutenilor), structură teritorială aflat sub dominaţia regilor Ungariei. În scopul întăririi puterii lor şi apărarea frontierei de nord, regii unguri au dăruit mari posesiuni latifundiare familiilor aristocrate care, pentru a-şi apăra proprietăţile, au ridicat cetăţi fortificate.

În pofida faptului că în Evul Mediu rutenii subcarpatici n-au avut independenţă politică, ei au fost recunoscuţi ca grup etnic aparte în regatele Ungar şi Polonez, având, împreună cu valahii, privilegii speciale (ex. Nu plăteau dijmă).

Printre cele mai importante simboluri ale identităţii creştine ale rutenilor subcarpatici a fost mănăstirea Sfântul Nicolai, de lângă Muncacevo, din sec. XV reşedinţă a episcopilor eparhiei de Muncacevo, fondat în 1390 de cneazul Fedir Koreatovici, unul dintre cei mai importanţi lideri ai rutenilor subcarpatici.

În sec. XVI, începe o perioadă de transformare a vieţii social-economice şi religioase a rutenilor: nobilii polonezi şi unguri îşi extind domeniile, transformând populaţia ruteană în şerbi legaţi de pămând şi de proprietarii moşiilor.

După lupta de la Mohaci (1526) şi ocuparea Ungariei de către Imperiul Otoman, Rutenia Subcarpatică ajunge terenul de luptă al conflictelor dintre Transilvania protestantă şi Ungaria catolică, aflată sub dominaţia Habsburgilor. Rutenii, nemulţumiţi de această situaţie, s-au ridicat de mai multe ori împotriva Habsburgilor. De exemplu, în timpul răscoalei antihabsburgice conduse de Rákóczi Ferenc II, majoritatea oastei conduse de acesta era compusă din ţărani ruteni. Înfrângerea răscoalei şi stabilirea guvernării Austriei pe întregul regat Ungar, a însemnat apariţia unor domni noi care, în foarte scurt timp au acaparat domeniile rutenilor.

În acelaşi context, Biserica Ortodoxă din Ungaria, s-a trezit şi ea în centrul conflictului dintre catolicism şi protestantism: în această situaţie, la care s-a adăugat şi cea politică, preoţii ortodocşi au ajuns la concluzia stabilirii unor relaţii strânse cu religia oficială şi să accepte Unirea cu Biserica catolică. În consecinţă, în 1646 a avut loc Unirea de la Ujgorod care a dus la apariţia Bisericii greco-catolice unite cu Roma. Consecinţa acestei uniri a fost că, în Rutenia Subcarpatică, Biserica ortodoxă a fost interzisă, rutenii trecând la noua religie. În acelaşi timp, în anul 1771, împărăteasa Maria Tereza recunoaşte independenţa eparhiei de Muncacevo. Cu sprijinul financiar austriac şi conducerea episcopului Andrei Bacinskii, spre sfârşitul sc. XVII, biserica greco-catolică avea şcoli primare şi seminarii pedagogice şi teologice unde se preda în limba ruteană şi slava veche. Aceste instituţii au dat personalităţi precum Ioanichii Bazâlovici şi Mihail Lucicai, care au scris primele istorii ale rutenilor subcarpatici. Ulterior, eparhia de Muncacevo pierde din dimensiuni, ducând la apariţia de eparhii noi.

În sec. XVIII, după alungarea otomanilor şi înfrângerea răscoalei conduse de Rákóczi Ferenc, Austria habsburgică devine una dintre cele mai influente state europene: în anul 1772 şi-a alipit Galiţia, care includea şi o parte a Ruteniei Subcarpatice: de la acea dată şi până în anul 1918, rutenii subcarpatici s-au aflat sub dominaţia habsburgică.

Istoria sec. XIX este considerată perioada afirmării ideologiei naţionalismului care oferea dreptul fiecărui popor de a păstra şi dezvolta limba şi cultura proprie, apărat fiind de legile ţării unde locuia, având şi dreptul la autonomie. Majoritatea ţărilor şi imperiilor din Europa s-au opus acestor cerinţe, fapt care a dus la naşterea unei mişcări care proclama necesitatea fondării unor state naţionale. În acest context, intelectualitatea ruteană a fost extrem de activă, mai ales după Revoluţia din 1848, mişcare ce a dus la  renaşterea naţională a rutenilor.

Renaşterea naţională a rutenilor a fost rezultatul activităţii susţinute a preotului greco-catolic Alexandru Duhnovici, fondatorul primei asociaţii culturale rutene, şi a lui Adolf Dobreansky, deputat în Parlamentul Ungar. Între 1849 şi 1865, acesta a încercat fondarea unei unităţi teritoriale separate în cadrul Imperiului Habsburgic.

Schimbările politice din Imperiul Habsburgic în ultimele decenii ale sec. XIX au avut consecinţe grele pentru rutenii subcarpatici: formarea Imperiului Austro-Ungar a însemnat de fapt că Ungaria şi-a extins administraţia asupra regiunii subcarpatice şi a încercat să impună limba şi cultura maghiară printre ruteni: activitatea organizaţiilor rutene a fost limitată, a fost sistată predarea limbii rutene în şcoli, etc. În acelaşi timp, prin aşa-numita Acţiune Verhovineană (1897), s-a încercat ameliorarea situaţiei rutenilor prin înfiinţarea unor fabrici de prelucrare a lemnului şi deschiderea unor exploataţii miniere, măsuri care nu au dat însă rezultatele scontate. Urmarea a fost că familii întregi au emigrat, iniţial în alte regiuni ale Ungariei, apoi în Statele Unite ale Americii.

Situaţia rutenilor s-a schimbat radical odată cu declanşarea Primului Război Mondial. În cei patru ani de război, peste patru mii de ruteni au slujit în armata austro-ungară, mulţi fiind îngropaţi pe câmpiile de luptă din Galiţia şi Italia. La asta se adaugă faptul că, între septembrie 1914 şi primăvara lui 1915, o mare parte a Bucovinei şi Galiţia au fost ocupate de Imperiul Rus. După retragerea trupelor ruseşti, autorităţile austro-ungare i-au acuzat pe ruteni de trădare şi spionaj în favoarea ruşilor, mii de ruteni fiind arestaţi şi trimişi în lagărele de concentrare din Austria unde mulţi şi-au găsit sfârşitul.

După încheierea Primului Război Mondial, intelectualii ruteni din diaspora, în special cei din Statele Unite ale Americii, au susţinut ideea unui stat rutean autonom în componenţa nou-înfiinţatei Cehoslovacii. În decembrie 1918, Ungaria a fondat regiunea autonomă Ţara Rusă, cu centrul administrativ la Muncacevo. În acelaşi timp, liderii rutenilor subcarpatici chemau la unirea cu Ungaria, Rusia, Ucraina sau Cehoslovacia. În cele din urmă, în mai 1919, Sfatul Popular Central Rutean întrunit la Ujgorod, a hotărât ca rutenii care locuiesc în sud de Carpaţi să se unească cu cehii şi slovacii, formând cel de-al treilea stat al noii republici Cehoslovace, însă speranţele lor au eşuat: Cehoslovacia a doptat un model centralizat de guvernare în locul celui federal. Preşedintele fondator al Cehoslovaciei, Tomaş G. Masarik, le-a propus rutenilor subarpatici dreptul la autoguvernare şi astfel a apărut provincia Rusia Subarpatică având un anumit grad de autonomie şi autoguvernare, garantat prin tratate internaţionale

În Cehoslovacia interbelică, au fost înfiinţate partide politice, reprezentanţii rutenilor au fost aleşi în Parlamentul Cehoslovac, Rusia Subcarpatică îşi avea guvernatori propri, primul dintre ei fiind avocatul Grigorii Jatcovici. Deasemenea, limba ruteană a fost utilizată oficial în administraţie şi învăţământ, au fost construite şcoli, spitale, drumuri, poduri, hidrocentrale şi fabrici, au fost organizate instituţii culturale şi sportive. Cu toate acestea, situaţia economică a rutenilor din zonele rurale nu a cunoscut o ameliorare importantă, ba dimpotrivă, în perioada crizei din anii ‘30, ea s-a deteriorat până sub limita supravieţuirii. În acelaşi timp, toleranţa Cehoslovacie faţă de diversitatea religioasă, a dus la revenirea unor ruteni la ortodoxism, ceea ce a provocat tensiuni între cele două Biserici (ortodoxă şi greco-catolică) privind controlul asupra patrimoniului bisericesc. Pe plan social-politic, societatea ruteană se caracteriza prin lupta între trei orientări naţionale: rutenofilă, rusofilă şi ucrainofilă, toate având organizaţii şi publicaţii proprii care încercau să convingă populaţia să se identifice cu una dintre aceste mişcări.

În preajma celui de-Al Doilea Război Mondial, statutul rutenilor subcarpatici s-a schimbat esenţial: Pactul de la München din 30 septembrie 1938 impus de Germania nazistă, a obligat Cehoslovacia să reacţioneze la cerinţele politice ale slovacilor şi rutenilor. În octombrie 1938, Rusia Subcarpatică a obţinut în sfârşit un guvern autonom condus de Andrii Brodii dar, peste o lună, acesta a fost înlocuit de guvernul lui Augustin Voloşin care a adoptat o orientare naţionalistă ucraineană, schimbând chiar numele de Rusia Subcarpatică în Ucraina Subcarpatică. În noiembrie 1938, Ungaria a reocupat raioanele din sud-vestul Rusiei Subcarpatice. În martie 1939, Ucraina Subcarpatică şi-a declarat independenţa, dar a fost imediat anexată Ungariei. În această situaţie, peste 8.000 de ruteni au trecut munţii în teritoriile de curând anexate Uniunii Sovietice unde, contrar aşteptărilor, majoritatea au ajuns în gulagul siberian. Cei rămaşi în zona ungară s-au bucurat de câteva libertăţi: limba rebotezată „ugroruteană” se preda în şcoli şi era limba în care au fost publicate cărţi şi reviste.

În timpul războiului, SUA, Marea Britanie, Franţa şi Uniunea Sovietică au convenit asupra faptului că Rusia Subcarpatică trebuie să rămână în componenţa statului Cehoslovac însă I.V. Stalin îşi schimbă decizia şi, în iunie 1945, parlamentul provizoriu cehoslovac a predat Rusia Subcarpatică Uniunii Sovietice.

După cel de-Al Doilea Război Mondial, rutenii s-au trezit sub putere comunistă în toate statele în care trăiau. Noul regim, a încercat să transforme baza social-economică a societăţii rutene şi, dintr-o populaţie agricolă să o transforme într-una industrială: au fost deschise fabrici şi uzine, satele au fost electrificate, s-a dezvoltat sistemul de învăţământ şi a fost fondată universitatea de la Ujgorod. În acelaşi timp, componeneţa etnică a ţinutului a suferit schimbări majore prin imigrarea dinspre Uniunea Sovietică, iar Biserica greco-catolică a fost interzisă. În perioada imediat următoare, a fost impusă colectivizarea iar naţionalitatea ruteană a fost interzisă, aparţinătorii acestei etnii find înscrişi în acte oficiale drept ucraineni, limba ruteană a fost interzisă şi ea.

După căderea comunismului, spre sfârşitul anului 1991, Transcarpatia a ajuns în componenţa Ucrainei independente. La referendumul din decembrie 1991, peste 90% din populaţia Transcarpatiei a votat pentru independenţa Ucrainei, în timp ce 78%, a aprobat autonomia Transcarpatiei însă, acest deziderat n-a fost realizat.