Dă-te fă mai încolo, striga ţaţa Rafira în timp ce altoia, regulamentar, la ficaţi, un zdrahon de femeie, ardeleancă probabil, ce încerca să înainteze spre racla cu moaşte.

Băăă, ne omoară pe toţi! articula gâtuit badea Ion, privind uluit cum proteza, la un ghiont aproximativ neintenţionat, îi zburase din gură lovind, undeva în numele Tatălui, o creştină ce-şi croia cărare prin mulţime mai ceva ca un Panzer german.

Minune! Am fost atinsă de moaştele sfântului!  se apucă să urle, ca din gură de şarpe, creştina care, de emoţie, căzuse în genunchi sărutând proteza lui Ion. Asemeni unei revelaţii realiză că osemintele sfântului nu au miros de ambrozie ci de parizer de pui de-ăla ieftin de Alimentara.

Nu vă mai îmbrânciţi!, striga un jandarm în timp ce agita un baston de cauciuc spre mulţimea ce venea ca un iureş spre raclă. Undeva, lângă jandarm, un popă îşi zâmbea în barbă, mulţumit, în timp ce calcula, folosind teoria probabilităţilor, câţi bani vor intra în sutanele preoţeşti. De încântare se apucă să tămâieze, frenetic, vreo cinci babe aproape leşinate de căldură.

Numa’ de s-ar opri odată, îşi zicea în sinea ei, Maria aflată la un pas de a se sufoca de fumul gros de tămâie ce se prăvălea asupra ei. Dacă leşin îmi voi auzi poveşti cum că sunt păcătoasă.

Aoleu!, se gândea Verginica în timp ce-şi muia degetul arătător, subtil cu vârful limbii, ridicându-l, apoi, în aer, încercând să intuiască direcţia vântului. Sper ca mirosul de tămâie să nu ajungă la sarmale şi să le strice gustul!

De undeva, din înaltul Cerului, sfântu’ Petre privea contrariat la mulţimea ce se călca în picioare încercând să ajungă la raclă.

Păi, bine Doamne, zise Petre, nu le-ai dat poruncă să nu se închine la chip cioplit ?

Dar Dumnezeu era prea ocupat să-i răspundă. Încerca şi el să înţeleagă dacă oamenii ăia cred în El sau numai în ajutorul Lui.

Tiberiu Stroia