Aleksander Dukhnovici s-a născut in data de 24 Aprilie 1803, in satul Topola din Slovacia, aflată in acea vreme sub dominaţia fostului Regat al Ungariei şi a murit in data de 29 Martie 1865, la Presov.

Preot, beletrist, istoric, etnograf, publicist şi editor, activitatea lui s-a concentrat in special in spaţiul Regiunii Preşov şi a Subcarpaţilor Ruşi. Cunoscut ca cel care a trezit conştiinţa naţională a Poporului Rutean, el s-a născut intr-o familie de preoţi. A frecventat gimnaziul din Uzghorod, in perioada 1813-1831 după care şi-a inceput cursurile academice la Kosice (1821-1823), pe care le-a continuat, intre anii 1824 şi 1827, la Seminarul Teologic din Uzghorod. După consacrarea sa ca preot Greco-catolic, in anul 1827, el a fost desemnat să activeze la oficiul cancelariei Eparhiei Greco-catolice din Presov. Dar ideile sale s-au ciocnit de atitudinea conservatoare a Episcopului Hryhorii Tarkovych, care, in anul 1833, l-a exilat ca preot paroh intr-o parohie ruteană izolată din Regiunea Presov , in satele Chemelova/ Komlosa şi Beloveza. In anul 1838, el a fost transferat la Eparhia Greco-Catolică din Mukakevo, unde a lucrat pentru următorii cinci ani in departamentul administrativ eparhial din Uzhhorod.

După moartea Episcopului Hryhorii Tarkovych, relaţiile lui Aleksander Dukhnovic cu Eparhia Presov s-au imbunătăţit iar in anul 1843 a fost numit canon eparhial. In anul următor el s-a stabilit la Preşov, oraş cu care numele lui a rămas asociat pentru tot restul vieţii. Din acest loc el urma să devină figura centrală a mişcării de renaştere naţională a rutenilor.

In timpul tinereţii sale, scrierile poetice ale lui Aleksander Dukhnovic, ode sau versuri lirice intime, au fost scrise in limba maghiară şi erau caracterizate de un sentimentalism influenţat de romantismul maghiar in timp ce opera literară de maturitate a fost mai degrabă sub influenţa unor considerente practice decat estetice. Pentru că aceste scrieri au fost destinate, in primul rand, trezirii şi educării maselor, ele au valoare numai in contextul renaşterii naţionale a rutenilor. Din acest punct de vedere, de o importanţă specială sunt o serie de texte şcolare scrise in ruteană ca Knyzhytsia chytalnaia dlia nachynaiaushchykh, 1847, republicată in 1850, 1852, 1967, o gramatică rusificată (Sokrashchennaia grammatika pis mennago russkago iazka, 1857, republicată in 1967), un ghid pedagogic pentru profesori (Narodnaia pedagogiia vi polzu uchilishch i uchitelei selskikh, 1857, republicată in 1967), şi cateva cărţi de rugăciuni şi texte liturgice scrise in ruteană sub titlul Liturgycheskii katekhyzys, 1851, 1854, Molytvennyk dlia russkykh Vitei, 1854, incluzandu-l pe cel mai popular Khlib dushy dy nabozhnyia molytvy y pisny dlia vostochnyia tserkvy pravoslavnzkh- khristiian (1851, 1877, ediţie extinsă 1922, 1926).

In anul 1850, Aleksander Dukhnovici a infiinţat prima asociaţie culturală ruteană, Societatea Literară din Preşov, care a publicat o serie de volume, intre care se regăseşte şi prima antologie anuală de literatură ruteană, intitulată Pozdravlenie Rusynov. In antologia din anul 1851 a fost inclus şi poemul său Vruchanie, al cărui inceput- Am fost, sunt şi voi rămane rutean / Ia Rusyn byl smţy budu- va deveni un credo naţional al tuturor rutenilor. Tot lui i se atribuie in mod tradiţional şi textul care mai tarziu va deveni imnul naţional al rutenilor, respectiv „Ruteni din Subcarpaţi, treziţi-vă din somnul vostru greu”.

In ciuda acestei credinţe, cercetări recente acreditează ideea că nu el este autorul. Intre lucrările sale didactice se găseşte o Istorie a Eparhiei Presov, scrisă iniţial in latină şi publicată postum in ruteană (Istoriia Priashevskoi eparkhii, 1877, republicată in 1967), şi in engleză (The History of the Eparchy of Prajsev, 1971) şi o Istorie a Poporului Rutean, finalizată in 1853 şi publicată postum in ruteana originală cu titlul Istinnaia istoriia Kapato-Rosovili Ugorskikh Rusinov (anul 1914, republicată in 1967) şi in varianta din Voivodina a Rusinei, in anul 1981.

Aleksander Dukhnovici a simţit că cea mai importantă menire a lui este să ilumineze sau, mai bine spus, să ridice standardele culturale şi educaţionale ale poporului ruteain, ceea ce depindea, in primul rand, de o codificare a limbii literare. Chiar in aceste condiţii, el nu a ales să creeze o limbă literară bazată pe dialectele cele mai răspandite, aşa cum au făcut pentru limba lor contemporanii săi din Slovacia, prieteni şi colegi angajaţi in mişcarea de renaştere naţională de aici. El a ales să respecte principiul celor două stiluri. Aleksander Dukhnovici a folosit stilul popular sau ruteaina vulgară pentru munca lui destinată maselor, incluzand aici şi textele şcolare, poezia patriotică şi piese de teatru cum este foarte populara Dobroditel prevyshaet bohtstvo (Virtutea este mai importantă decat bogăţia, 1850, 1921, 1923, varianta engleză in 1994). Pentru opera academică, precum şi pentru alte texte mai serioase el a folosit „stilul inalt” care este limba Slaveno-Ruteană. Aceasta era un amestec de ruteană, Slavonă bisericească şi Rusă, pe care discipolii săi de mai tarziu au numit-o limbă tradiţională Carpato-ruteaină dar criticii au dezavuat-o ca fiind iazchiie sau jargon macaronic. Dukhnovici a respins categoric limbajul folosit de ucrainofili precum şi ideea că ucrainenii formează o naţionalitate distinctă.

Chiar dacă a menţinut contacte cu fraţii săi de acelaşi sange de dincolo de munţi, care nu ii erau străini, acele contacte erau exclusiv cu vechi ruteni şi cu activişti rusofili ca Bohdan Didytskyi sau Iakiv Holovatskyi şi cu organizaţii culturale din Lyov ca Centrul Naţional Rus / Narodnyi Dom, Institutul Stauropegial şi Fundaţia Culturală Ruso-Galiţiană Matitsia, care toate respingeau viziunea conform căreia Ucrainenii formează o naţionalitate distinctă. El a păstrat, de asemenea, relaţii apropiate şi a invăţat din experienţa liderilor mişcării de renaştere naţională din Slovacia ca Jonas Zaborsky, Jan Andrascik, Jan Francisi Rimavsky, Andrej Radlinsky, Viliam Pauliny Toth, şi a cărturarilor ruşi precum Izmail Sreznevskii sau Mikhail Raevski.

Ca răspuns la criza politică din Imperiul Habsburgic şi la accentuarea procesului de maghiarizare din a doua parte a anilor 1850 şi prima parte a anilor 1860, Aleksander Dukhnovici, impreună cu activistul politic Adolf Dobrianskyi, a incercat să consolideze identitatea naţională ruteană prin crearea unor noi organizaţii culturale cum este Societatea Sfantul Ioan Botezătorul din Presov (1862) şi Societatea Sfantul Vasile cel Mare din Uzhhorod (1866). Cu toate acestea, eforturile lor au avut doar un succes limitat deoarece elita educată – in cea mai mare parte preoţi greco-catolici- a societăţii rutene patriarhale devenea tot mai favorabilă ideii unui puternic Stat Maghiar şi apartenenţei la o unică naţiune politică maghiară.

O parte din corespondenţa lui Aleksander Dukhnovici cu rusofilii di Galiţia a fot publicată de către Mykhailo Demko (1927) iar prima sa autobiografie a apărut in anul 1928. In ultimii ani multe din celelalte scrieri ale sale au fost publicate in diverse antologii precum şi in volume dedicate lui, dintre care cel mai important este plănuita ediţie in patru Tvory (Opere) editată de Mykhailo Rychalka şi Olena Rudlovchak, din care au apărut deja trei volume in perioada 1967-1989.

La scurt timp după moartea sa, Aleksander Dukhnovici a inceput să fie considerat „părintele” şi simbolul naţional al Poporului Rusin, chiar dacă numărul patrioţilor rusini era in continuă scădere.

In timpul aceleiaşi perioade de dinaintea Primului Război Mondial, savanţi din Imperiul Rus, cum sunt Konstanin Kustodiev sau Fedor Aristov, il priveau pe Aleksander Dukhnovici, ca fiind păstrătorul unei, „Identităţi Ruse” pe care ei o descriau ca fiind aşa numita „Naţiunea Rusă de peste graniţă” , (Zagranichnaia Rus).

După Primul Război Mondial şi in timpul „celei de a doua renaşteri naţionale rusine”, care s-a derulat sub legea cehoslovacă, foarte multe cărţi şi articole au fost dedicate lui Dukhnovici. I-au fost ridicate statui sau busturi la Sevliush (1925), Kolochava (1930), Khust (1932), Presov (1933), Poliana (1993) langă Svaliava şi in satul său natal Topola (1965) iar una din principalele societăţi culturale ale Subcarpaţilor i-a primit numele:  Societatea Duchnovych (Obshchestvo im. Alekandra Dukhnovicha- , 923). Numele lui a fost folosit ca un catalizator şi ca simbol al unităţii naţionale printre imigranţii ruteni din America de Nord. O statuie a lui a fost ridicată in Cleveland, Ohio, in anul 1952 iar in anii 1970 o , asociaţie din Toronto a fost rebotezată după el Societatea Dukhnovici a Carpato Rutenilor Canadieni.

In timpul celor patruzeci de ani de regim comunist care a urmat celui de al Doilea Război Mondial savanţii marxişti aveau „voie” să-l trateze ca pe un promotor acceptabil din trecut al renaşterii naţionale.

Cariera lui de preot greco-catolic nu a mai fost nici măcar menţionată, la fel ca şi opoziţia lui făţişă faţă de mişcarea ucrainofililor. Criticii literari din Uniunea Sovietică (Vasyl Mykytas, Oleska Myshanych) şi Cehoslovacia (Iurii Bacha, Olena Rudlovchak, Mykhailo Rychalka) l-au transformat pe Aleksander Dukhnovici intr-un scriitor ucrainean şi un militant pentru renaşterea naţională a ucrainenilor din Transcarpatia. Această viziune continuă să fie folosită de către ucraineni şi in anii de după căderea comunismului.

In anii care au trecut de la Revoluţia din 1989, Aleksander Dukhnovici a devenit simbolul primordial al celei de a treia renaşteri naţionale rutene, nu numai in Regiunea Presov şi Subcarpaţii Ruşi, dar şi pentru rutenii din Regiunea Lemko, din Ungaria şi Yugoslavia. Teatrul profesionist ucrainean din Presov a fost rebotezat Teatrul Aleksander Dukhnovici (1990), in Uzhorod, Societatea Dukhnovici, interzisă de regimul sovietic, a renăscut in anul 1994 şi o statuie monumentală a cărturarului a fost ridicată in anul 1997 iar filantropul rusino-canadian Steven Chepa a instituit in acelaşi an Premiul Dukhnovici pentru excelenţă in literatura ruteană.