Dr. Gheorghe Firczak,

   Președintele Uniunii Culturale a Rutenilor din România

Aniversăm Unirea Principatelor Române care s-a realizat în anul 1859. Întreaga activitate unionistă a culminat cu actul dublei alegeri al lui Alexandru Ioan Cuza la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească. Unirea Principatelor a fost o piatră de hotar în istoria modernă a României.

În spatiu public, chiar și în scrisul istoric de asemenea, exista o dezbatere în care se face o contrapunere între poziția marilor puteri, rolul pe care aceastea l-au jucat în realizarea Unirii Pincipatelor și contribuția românilor în acest context. Este, după opinia mea, o contrapunere artificială pentru că în istorie, așa cum s-a demonstrat în foarte multe situații, la foarte multe evenimente istorice, trebuie să existe și conjucturi favorabile pentru ca un ideal, ca un deziderat, să se împlinească așa cum a fost cazul Unirii Principatelor.

Nu cred că este necesar să facem o pledoarie, fie pentru rolul Marilor Puteri, mă refer aici la Napoleon al III-lea – se spune că a fost un cadou pe care Napoleon al III-lea l-a facut românilor – ceea ce în mod evident este prea mult, dar în același timp nici nu se poate minimaliza rolul și bunăvoința pe care el le-a manifestat față de cauza românească. Dar foarte adevărat este că această bunăvoință nu putea fi dusă la bun sfârșit dacă românii, din cele două Principate, Moldova și Țara Românească, nu ar fi demonstrat, în primul rând lor, că doresc această Unire și apoi întregii Europe. Acest act probabil că nu s-ar fi realizat, dar important este că mișcarea unionistă din cele două principate, atitudinea finală a Marilor Puteri până la urmă au permis realizarea acestui act important care deschide calea realizării unității naționale a românilor.

În context european, la mijlocul secolului al XIX-lea, să observăm că nu doar românii aveau acest deziderat, că nu doar Unirea Principatelor deschide o cale importantă pentru români. Italienii sau germanii, cam în aceași perioadă, pornesc pe drumul realizării unității național statale. Întotdeauna m-au fascinat aceste două momente din istoria europeană. Am observat o paralelă între felul în care Germania a știut, felul în care italienii au știut și, nu în cele din urmă, felul în care românii au știut să își afirme idealul național. Am cercetat cu destul de multă atenție aceste fenomene istorice mai ales că, așa cum am mai spus și altă dată, Unificarea Germaniei a fost un subiect care mi-a deschis calea în studiul istoriei, fiind un subiect atât la examenul de admitere cât și la examenul de istorie universală modernă cu distinsul și regretatul academician Camil Mureșanu, cel care mi-a fost îndrumător, mentor și conducător științific la lucrarea mea de doctorat. Deci, am făcut această paralelă și această precizare pentru a sublinia o idee foarte semnificativă, după parerea mea, valabilă și astăzi deoarece nu abdic de la celebrul dicton, potrivit căruia ”Historia magistra viae” (est), că „istoria este învățătorul vieții”.

Această idee a europenismului românilor trebuie să continuie și în zilele noastre. Fac aici o mică paranteză. În ciuda tuturor adversarilor apartenenței noastre la Uniunea Europeană, în ciuda tuturor lozincilor antieuropene și în ciuda tuturor încercărilor de a compara prezența țării noastre în Uniunea Europeană cu suzeranitatea Imperiului Otoman asupra Țărilor Române, cu protectoratul rusesc manifestat tot în secolul al XIX-lea, în perioada dintre revoluția condusă de Tudor Vladimirescu și Revoluția dintre anii 1848 și 1849 sau cu protectoratul sovietic din perioada postbelică. Și astăzi, cred că trebuie să învățăm din ceea ce au realizat înaintașii nostri în perioada respectivă și mă refer la perioada pașoptistă și la rolul pe care l-au avut elitele românești în realizarea Unirii Principatelor. La modul în care elitele românești, din perioada respectivă, au reușit să mobilizeze populația și să se facă înțeleși că este nevoie de afirmarea unui ideal național pe care să-l concretizeze prin Unirea Principatelor Române.

Se știe că practic și Unirea Principatelor s-a realizat în etape. Nu a fost posibilă din prima clipă nașterea României, opoziția marilor puteri, unora din marile puteri, era destul de acerbă, mai ales că românii se găseau într-un spațiu geografic al Europei Central Rasăritene, fiind înconjurați de imperii, de cele trei mai imperii – Rusesc, Austriac apoi Austro-Ungar și cel Otoman. Sigur că aici trebuie să observăm că românii au reușit să supraviețuiască și, mai mult decât atât, au reușit, începând cu Unirea Principatelor să se afirme ca un popor european cu o vocație democratică, e adevărat la început destul de palidă.

Dar, pe un traseu în care democrația a tot câștigat, a tot făcut pași înainte, din păcate și cu sincope, chiar cu foarte mari sincope dacă ne gândim bine la întreaga istorie românească, începând cu 1848 și până în zilele noastre. Trebuie să subliniez că în procesul realizării Unirii Principatelor, elitele românești, atât cele moldovene cât și cele de la sud de Carpați, cele muntene, cum sunt ele pomenite în spațiul public și în istoriografie, au făcut eforturi deosebite. Trebuie să menționăm că francmasoneria a avut un rol foarte important în realizarea Unirii Principatelor Române și că tocmai prin promovarea acestor ideii s-a reușit atragerea populației și că aceasta să înțeleagă deosebita importanță a actului de la 1859.

Inițial se știe că a fost dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. S-a spus chiar că va funcționa această situație doar pe timpul vietii sale dar, Alexandru Ion Cuza, o personalitate deosebită care a ieșit în prin plan în momentul afirmării ideilor unioniste, a reușit ca în scurt timp după 24 Ianuarie 1859, în 1962 să realizeze unirea deplină din punct de vedere politic și administrativ pentru că, în prima fază, existau legislative diferite, guverne diferite doar același domnitor atât în Moldova cât și în Țara Românească, în cele două principate. Iar, un merit deosebit al lui este faptul că a reușit să afirme numele România, cele două principate să devină un singur stat. Mai mult decât atât, a reușit o serie de reforme deosebite cum ar fi secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, lovitura de stat din 1864 când a încercat să intervină în viața publică prin metode neortodoxe dar tot în folosul democrației. Evident aici apare un paradox că, printr-o lovitură de stat să contribui la o afirmare a unei democrații și afirmarea unor principii care să permită funcționarea deplină și în mod deosebit a instituțiilor statului.

Sigur nu insist asupra tuturor reformelor pe care le-a realizat. El a determinat primii pași importanți în modernizarea României ca stat unitar și aplicarea legilor și funcționarea instituțiilor statului pe întreg teritoruiul României. La vremea respectivă, chiar au existat o serie de rețineri față de unirea principatelor și față de actele lui Cuza. Le exprima, reținerile respective, din punct de vedere belletristic, foarte plastic, Ion Creangă, marele povestitor în cele doua povestiri ale sale, “Moș Ion Roată și Unirea” și, cea de a doua povestire, “Mos Ion Roată și Cuza Vodă” în care, pe undeva la modul indirect, Ion Creangă încearca să minimalizeze efectul Unirii Principatelor pentru marea masă a populației. Sunt bine cunoscute cele două povestiri. În prima, boierul îl lămurește pe Ion Roată, îi spune să ridice piatra și să o ducă spre el. Când nu poate singur, îl ajută cei care mai erau acolo și astfel, le spune boierul, că singur Ion Roată nu a putut să ducă piatra, dar împreună au reușit și a încercat să realizeze un simbol al Unirii. Sigur că Ion Roată, cu agerimea minții și istetimea țăranului, a dat replica “cucoane, când a trebuit să luăm piatra, doar ne-ați poruncit ca să o luăm noi, dar nu ați venit să puneți și dumneavoastră mâna să ne ajutați”. Deci, iată că Unirea nu va aduce egalitate între oameni de la vlădică până la opincă, cum se exprimase boierul la momentul respectiv. Cea de a doua povestire se referă direct la Alexandru Ioan Cuza. Ion Roată, din cauza atitudinii sale, a avut de suferit. Creangă poveșteste că boierul l-a scuipat pe  Ion Roată și, la întâlnirea cu domnitorul, acesta îi povestește, cu năduf, ceea ce s-a întâmplat. Domnitorul îi spune că acolo unde te-a scuipat boierul te-a sărutat domnitorul țarii și ți-a șters rușinea. Și sigur că Ion Creangă, într-un anume fel, ar fi dorit să sublinieze puterile limitate ale domnitorului. Ion Roată a fost așa cum am spus un personaj care a existat în realitate. După războiul de independență, Mihail Kogălniceanu a realizat o serie de diligențe pe lângă domnitorul Carol și acesta a fost decorat cu ordinul  Steaua României pentru contribuția adusă la Unirea Principatelor. Se știe că el a trecut la cele veșnice la vârsta de 76 de ani.

Sigur că povestirile lui Creangă își au tâlcul lor. În anii  proletcultismului, ele oarecum au fost răstălmăcite – într-o istorie a literaturii române contrafăcută și antinațională. În prima povestire se spunea că Unirea Principatelor a fost  semnificativă și importantă dar nu a anulat exploatarea și a pus  accent pe acea idee că boierul doar le-a poruncit să ridice piatra și nu i-a și ajutat.

Vreau să subliniez că Alexandru Ioan Cuza a fost o personalitate deosebită a istoriei românești prin ceea ce el a realizat. Prin infaptuirea Unirii, prin recunoașterea internațională a acesteia, prin realizarea unei uniri propriu-zise din punct de vedere administrativ și politic. În același timp, vreau să scot în evidență un personaj care a avut un rol deosebit, alături de Alexandru Ioan Cuza, care poate ar trebui să primească, în spațiul public românesc, mai multă atenție și mă refer la doamna Elena Cuza, soția lui.

Alexandru Ioan Cuza era un bărbat impunator, făcea furori în rândul persoanelor de sex feminin. El nu era indiferent la atenția pe care i-o acordau persoanele de acest gen. Diferența de vârstă între ei doi era de 5 ani. Alexandru Ioan Cuza se născuse în 1820 iar doamne Elena Cuza în 1825, ea făcând parte dintr-o veche familie boierească din Moldova și anume familia Rosetti. A mai avut încă o soră și 4 frați. Dintre acești frați trebuie să îl menționez pe Theodor Rosetti, cel care a fost unul dintre cei 5 înfăptuitori ai Junimii, ai Societății literare Junimea, alături de Titu Maiorescu. Doamna Rosetti, sau mai bine spus domnișoara Elena Rosetti a avut parte de o educație aleasă. Se spune că educația ei a fost destul de spartană, mama ei fiind severă cu copiii, mai ales cu fetele, impunându-le reguli stricte și impunându-le un simț al datoriei de la care Elena Cuza nu a abdicat niciodată. Sigur se spune că nu neaparat ar fi fost o femeie frumoasă, vorbindu-se și spunându-se că această constatare vine după pictura realizată de Carol Popp de Szathmári  în care pictorul poate nu a reușit să surprindă în totalitate trasăturile sale.Eu nu neapărat aș fi de accord cu această constatare dacă privim modul în care a acționat Doamna Elena Cuza, modul în care s-a raportat la domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ca să folosesc astăzi un termen destul de uzitat, ca Primă Doamnă a țarii. Elena Cuza a știut să fie alături de soțul ei în toate momentele importante ale vieții.

Niciodată, dar niciodată, nu a făcut rabat de la datoria de soție pe care o avea față de Alexandru Ioan Cuza. I-a fost alături și în timpul înfăptuirii reformelor. Mai ales secularizarea averilor mănăstirești și reforma agrară au stârnit destul de multe controverse în societatea românească a epocii respective. În opinia mea, Doamna Elena Cuza este o figură luminoasă a istoriei românești, o personalitate care ar trebui să fie  cunoscută mai bine, să fie popularizată mai bine în rândul românilor, tocmai pentru a ne putea mândri și pentru a putea ști că există persoane de sex feminin care au avut o contribuție  semnificativă în viața publică românească. Și, în mod cert, Doamna Elena Cuza este una dintre aceste personalități. Ea i-a fost alături soțului ei, atât în perioada de glorie, cât era domnitor, cât și după detronarea acestuia la 11 februarie 1966. A trecut cu stoicism, și probabil cu multă suferință, peste relația lui Alexandru Ioan Cuza și Maria Obrenovici născută Elena Maria Catargiu. Fiind căsătorită în prima fază cu un general sârb, apoi cu Miloș Obrenovici, fiul ei rezultat din aceasta căsătorie, Miloș Obrenovici a devenit rege al Serbiei în a doua jumătate al secolului al XIX-lea. Iar nepotul ei, Alexandru Obrenovici, rege al Serbiei în perioada interbelică  este cel care la Marsilia, împreună cu ministrul de externe al Franței, Louis Barthou au fost asasinați de extremiști. Alexandru Obrenovici a fost de fapt și unul dintre marii promotori ai celebrei alianțe interbelice dintre România Iugoslavia și Cehoslovacia cunoscută și sub numele de “Mica Antantă”.

Deci, revenind la oile noastre, să menționăm, în contradicție cu poziția Doamnei Elena Cuza, cu rolul pe care Doamna Elena Cuza l-a avut alături de Alexandru Ioan Cuza, rolul nefast pe care l-a avut Maria Obrenovici care i-a dăruit doi fii lui Alexandru Ioan Cuza. Doamna Elena Cuza pentru ca nu putea avea copii, i-a înfiat pe aceștia și i-a și crescut, dar sigur că din nefericire fiecare din ei au avut o soartă tragică. Cel mare a murit la 23 de ani fiind bolnav, iar cel mic a avut probabil ceva afecțiuni psihice și din anumite motive s-a sinucis. Mai mult decât atât, Maria Obrenovici a fost una dintre complotistele de la 11 Februarie 1966, l-a reținut pe Alexandru Ioan Cuaza în așa fel încât cei care au vrut să îl detroneze să poată să patrundă în dormitorul în care erau ei doi, după ce se desfășurase un joc de cărți până târziu în seara și noaptea de 10 spre 11 februarie, iar la ora 5 dimineața, Alexandru Ioan Cuza a fost detronat. Am spus că Maria Obrenovici a avut un rol semnificativ în ajutorul dat complotiștilor care l-au detronat pe Domnitorul Unirii. Ea a și plecat după aceea tot în Germania. La un moment dat a aflat că este bolnavă de cancer și s-a sinucis.

În exil, l-a însoțit pe domnitor evident doamna Elena Cuza care i-a stat alături până la trecerea la cele veșnice în 1873, și mai mult decât atât, chiar și în perioada când a fost detronat și a luat calea exilului, ea i-a stat alături și i-a apărat reputația în ciuda tuturor evidențelor. Și, după trecerea la cele veșnice, în 1873, a Domnului Unirii, Doamna Elena Cuza i-a respectat memoria și de fiecare dată a scos în evidență trăsăturile pozitive ale soțului său și nu greșelile pe care acesta le-a efectuat.

Un colaborator deosebit al lui Alexandru Ioan Cuza a fost  Mihail Kogălniceanu cel care i-a stat alături în înfăptuirea reformelor, cel care a rostit cuvinte deosebite la 24 Ianuarie 1859 când a fost ales domn al Țării Românești, cel care a refuzat să participe în coaliția de detronare a lui Alexandru Ioan Cuza, cel care la Ruginoasa, la înmormântarea acestuia, a rostit cuvinte deosebite despre Domnul Unirii. Despărțirea în 1865 de principalul său colaborator a permis ca Alexandru Ioan Cuza să devină destul de vulnerabil și a mărit posibilitatea ca el să facă cât mai multe greșeli și mai ales să se înconjoare de persoane lingușitoare care nu îi voiau binele nici lui și nici țării.

S-a constituit o locotenență domnească la detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. Locotenența Domnească s-a constituit la 11 februarie 1866, în urma abdicării forțate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei trei membri ai Locotenenței au fost: Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor, Generalul Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor, colonelul Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei.

Întreaga desfășurare a evenimentelor a pus oarecum în pericol unirea și totuși locotenența domnească, dar mai ales Ion C. Brătianu, au acționat cu destul de multă iscusință reușind să opțină sprijinul marilor puteri în special al Franței. Din nou Napoleon al III-lea și-a demonstrat capacitatea sa politică internațională și a sprijinit România astfel încât, după mai multe discuții,  a fost adus pe tron principele Carol de Hohenzollern -Sigmaringen.

Vreau să menționez o situație deosebită în perioada dintre detronarea lui Alexandru Ioan Cuza și venirea în țară, ca domnitor, a lui Carol I. În 3 Aprilie 1866, la Iași, a avut loc o mișcare separatistă  și se pare că ea a fost susținută de Rusia. Conflictul dintre autorități și separatiștii moldoveni a fost destul de brutal, norocul a făcut ca el să nu se întindă pe o perioadă de timp prea mare.

Vreau să subliniez că Unirea Principatelor a reprezentat un fenomen istoric concret cu destul de multe contradicții care din fericire au fost anihilate de cei care au contribuit la realizarea acestui deziderat foarte important și semnificativ în istoria poporului român. Alexandru Ioan Cuza, dincolo de o serie de avataruri, rămâne o figură luminoasă a istoriei naționale a românilor. Carol I, ca domnitor, apoi ca rege, practic a continuat opera lui Alexandru Ioan Cuza și, poate mai mult decât acesta, a știut să rămână echidistant față de forțele politice românești și să păstreze un echilibru, acel echilibru deosebit care a funcționat până la izbucnirea primului război mondial. Mai mult decât atât, a avut o contribuție importantă alături de clasa politică românească și de armata română la obținerea independenței de stat a României în anii 1877-1878. Sigur, independeța obținută în anul 1877, dar consființită în 1878 prin congresul de la Berlin, alături de Carol I, un rol important în acest context, având Ion C. Brătianu ca prim ministru al guvernului României dar și cel mai important sfătuitor.

În mod evident, acest triumf al evoluției românești, din a doua jumătate al secolului al XIX- lea și din primele două decenii ale secolului XX, a fost consfințit prin realizarea deplină a unității naționale a românilor în anul 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu România și realizarea unui deziderat deosebit de important. De altfel, secolul al XIX – lea este secolul naționalităților pentru întreg continentul European și nu numai pentru România. În acest context trebuie să menționez că și România face parte în mod evident din Geo Politica bătrânului continent  și eu cred că nu se poate realiza o politică europeană distinctă și deosebită fără Europa Centrală și Răsăriteană și, în mod evident, fără România.

Și, pentru că am intrat în noul an, vă doresc

La mulți ani, multă sănătate și realizarea dorințelor care să ducă țara noastră spre pace și prosperitate!